Vorbeam azi pe blogul Andreei despre problemele din maternitatea Giulesti. I-am promis ca o sa scriu un post la mine pe blog despre acest subiect.
Problema nu exista doar in maternitatea Giulesti. Nu exista doar in maternitati. Exista in absolut fiecare coltisor al sistemului sanitar romanesc. Nu am de gand sa iau ditamai taurul de coarne, asa ca o sa ma rezum la felia care ma doare pe mine cel mai mult: locul unde toate ne aducem contributia la natalitatea tarii....Ce e o maternitate? Acel loc unde vin pe lume cele mai minunate creaturi din gradina lui Dumnezeu. Ce e o maternitate romaneasca? Greu de spus. Probabil ca definitia cea mai aproape de realitate este „o cloaca mizera, populata de niste .......(nu stiu cum sa le spun) a caror singur scop este sa isi bage cat mai multi bani in buzunare”
Maternitatea Giulesti nu face exceptie. Mizerie in saloane, in toalete, pe holuri. Curtea interna este o adunatura de fiare vechi . Drumul catre „casieria” spitalului trece pe langa o scara de lemn, sub care sunt ingramadite monitoare, statii de lucru, imprimante lasate de izbeliste. Saloanele sunt „dotate” cu paturi de pe vremea celui de-al doilea razboi mondial, metalice, pe care trebuie sa le escaladezi ca sa te poti urca. Saltelele imbracate in plastic sunt cam din aceeasi epoca. Scaune, mese, dulapuri, totul arata ca in „Zbor desupra unui cuib de cuci”. In camere de 12 mp poti gasi si 4 paturi, lipite unul de celalalt. O baie mizera cu o chiuveta si o cada cu smaltul spart pe alocuri, niste robineti nestersi de luni de zile. O singura baie la doua saloane, adica la peste 8 femei. Usile si tocurile de la geamuri, date cu o spoiala alba care deja incepe sa se duca, ferestrele cu gratiile ruginite pe alocuri, vin sa intregeasca o atmosfera de-a dreptul bacoviana.
Zona de primire si de internari este plina mereu de cate o gasca cu fuste colorate si palarii negre care parca iti iau si aerul pe care il respiri. Garderoba unde ti se pastreaza hainele pana la externare este de fapt o camera mizera, unde stau la gramada sute de haine pe umerase. Socant este insa mormanul imens de haine aruncate in mijlocul camerei, haine ale celor care nu si le-au mai revendicat.
Asta este abia aperitivul. Nu voi insista asupra salii de nasteri, pentru ca nu am avut onoarea sa stau acolo decat foarte putin, pana a fost gata sala de operatii. Dar incepand de acolo, esti tratata si privita ca o „vita” gata de fatare. Cuvinte dure, dar exact asta este tratamentul pe care il primesti pentru ca ai avut curajul (?) sa faci un copil. Si nu vorbim aici de doctori (care isi fac treaba cu prisosinta), ci de cele care taie si spanzura in sistemul spitalicesc din Romania: temutele asistente. Nu trebuie sa le deranjezi sub nici o forma. Ce daca iti vine sa mori de durere? Taci naibii si indura, ca nu suporta sa se faca galagie la ele in ograda. Ti-a trebuit copil, rabda acum. Ce crezi ca esti prima care nasti? Cam asta este atitudinea...
Trecand peste momentul nasterii, unde nu sunt in masura sa povestesc decat despre cezariana, si aici chiar nu e nimic iesit din comun, mai ales ca nu exista contactul direct cu fermecatoarele asistente, ajungem la un alt moment emotionant: primul contact cu bebelusul. Asta de regula se intampla la gramada cu alte douazeci de mamici, intr-o galagie fara seaman. Fereastra de contact este scurta. Ai intarziat, te-ai ars... Mai revii peste trei ore, iar bebe papa glucoza... Si-asa ce credeai ca mananca peste noapte? Credeai ca doarme dus? Nu... ca orice bebe se trezeste noaptea, iar doamnele asistente ca sa nu le fie deranjat auzul de atatea scancete si urlete, baga repede o seringa cu glucoza in guritele bebeilor ca sa-i linisteasca.
Minunatul moment asteptat timp de 9 luni, acela in care in sfarsit faci cunostinta cu mogaldeata cu care ai trait in simbioza perfecta se transforma intr-un cosmar. Vine o asistenta il insfaca din patut, si din doua miscari ti-l dezbraca (chipurile pentru a-ti arata cum se schimba). Oricum eu de exemplu am fost prea nauca ca sa mai fiu atenta la miscarile de Superman cu care asistenta o manevra de fata mea. Doua secunde mai tarziu fata mea era la fel de infasata , ca si cum nici nu s-ar fi petrecut vreo schimbare intre timp. Imediat esti asezata pe un scaun, iti este pus odorul in brate, si cu miscari smucite esti invatata cum sa il tii in timp ce il alaptezi. Bineinteles, ca laptele nu iese ca prin farmec, asa ca doamna asistenta te transforma intr- vitica, si incepe sa traga de sfarcurile tale fara pic de delicatete. Iar bineinteles ca daca ai avut si cezariana, chiar ca nu o sa se intample nimic, iar dupa doua minute de schingiuit, care tie ti se par doua ore in care tortura cea mai aspra este chiar blanda, doamna asistenta anunta cu voce grava sentinta definitiva: „Nu ai lapte, vino peste trei ore”.
Cu coada intre picioare pleci cu durere ca nu ti-ai tinut puiul in brate, ca ai fost tratata ca un animal, ca iti lasi ce ai mai scump pe lume pe mainile unor macelarite, cu frustrarea de a nu ii fi tras vreo doua bestiei care ti-a facut deja rani la sani si de a fi pierdut toata magia momentului pe care ti l-ai tot imaginat atata vreme. Si nu in ultimul rand pleci si cu buzunarul usurat de cateva zeci de lei, plasate stratetig in buzunarele doamnelor mentionate mai sus.
Cam asta e experienta. Si noi, cand iesim din spital, nu vrem de cat sa lasam toata experienta asta in urma, sa uitam ce ni s-a intamplat, prin ce am trecut si sa privim partea buna a lucrurilor. Parte buna? Exista si asa ceva? Normal ca noi ca si romani vedem si o parte buna: ca ne e copilul sanatos, ca noi suntem sanatoase. Dar e oare indeajuns? Oare chiar ne multumim cu atat de putin? Am auzit mame care au spus: „lasa sa fie copilul sanatos, ca pe mine nu ma deranjeaza niste conditii mai proaste cateva zile”. Chiar niste conditii decente au ajuns sa fie un lux, iar unele din noi care le solicitam si pe buna dreptate, suntem considerate ca fiind mult prea pretentioase. Chiar nu se poate in Romania anului 2009, sa beneficiem de un minim de ingrijire si igiena? De un minim de bunavointa din partea celor pe care noi, platitorii de taxe si impozite ii platim? Trebuie sa cotizam ca sa primim un zambet? Trebuie sa cotizam ca sa primim un pic de atentie si sa fim bagate in seama? Trebuie sa cotizam ca doamnele sa isi faca treaba pentru care sunt platite?
Mentalitatea asta de Miorita, prin care ne acceptam soarta cu capul plecat, pe principiul istoric „capul plecat, sabia nu-l taie”, nu face decat sa ne aduca deservicii, si sa perpetueze o stare de fapt din care cei slabi nu au decat de pierdut iar cei „jmecheri” nu au decat de castigat.