miercuri, 11 martie 2009

Houston, we have a problem!

Această frază exprimă cel mai bine importanța pe care cultura occidentală o oferă cuvântului „problemă”. La noi, însă auzi cuvântul la tot pasul:
„Am o groază de probleme pe cap”, „Ufff, numai probleme” sau cea mai des intâlnită „Șefu’, avem o problemă”
Totul, de la lipsa capselor pentru capsatoare până la un incendiu este o problemă pentru noi. Pentru că noi, românii, nu avem abilitatea de a ierarhiza „problemele”. Vesticii au „situation”, „issue”, „event” și în cel mai rău caz au „problems”. Noi nu avem decât „problems”.
Diferențele continuă si în modul de abordare și rezolvare a „problemelor”. Noi mergem la șefu’, spunem „Șefu’ avem o problemă” și pur și simplu o pasăm. Gata, nu ne mai interesează. E problema lui șefu’, nu mai este a noastră. S-o rezolve, de-aia este șef, nu? Și-asa eu nu sunt de vină pentru problema aia, de ce aș rezolva-o eu?
La ei, se merge la șefu’ după ce s-au epuizat absolut toate variantele de rezolvare a a acelui „issue”. Și se așteapta ca șefu’ să discute cu ei, să analizeze variantele posibile, și in final să ofere un „guidance”. Mingea tot în terenul subordonațiolor este. Și nu e fugă de răspundere din partea șefului. Se numește „delegare”. Doar în anumite situații se escaladează cărte șef, și acesta se ocupă de rezolvare.
Cine are de câștigat?
Bineînțeles că occidentalii, că nu degeaba au ajuns acolo unde au ajuns. Pentru că este o „win-win situation”. Angajatul pleacă cu un bagaj îmbogățit de informații, cu satisfacția că a rezolvat aproape de unul singur situația și cu mulțumirea ca propriul șef și-a oferit suportul și a fost disponibil sa îl ajute. Șeful este încântat că are cu cine să colaboreze intr-un mod eficient și știe că unul din resorturile cele mai motivante este dat de doza de încredere pe care o acordă propriilor subalterni.
În cultura autohtonă, angajatul pleacă fericit că a pasat problema, dar nu pleacă cu nimic nou în „bagajul de cunoștințe”, ceea ce pe termen lung nu are cum sa îi îmbunătățească performantele, fapt care va duce inevitabil la plafonarea acestuia și la creșterea gradului de insatisfacție. Șeful la un moment dat ajunge să fie copleșit de multitudinea problemelor pe care le-a acumulat in dorința de a dovedi că el poate face tot, și devine nemulțumit de subalternii săi („ăștia nu știu nimic”, „ăștia nu vor să facă nimic”).
A cui e vina? A angajatului, a șefului? A amândorura, în egală măsură!
Așa că aici, chiar avem o problemă!

luni, 9 martie 2009

Antropologia faptelor si gesturilor cotidiene

Am dat aici peste un curs mai mult decat interesant! Va ofer in continuare cateva informatii despre acest curs:

  • Durata curs: 6 ateliere
  • Frecventa: saptaminal, joi
  • Cost curs: adulti -180 ron / elevi, studenti - 135 ron
  • Loc desfasurare: Fundatie
  • Data: 2 aprilie, 18:30
Viaţa cotidiană, cu gesturile, interacţiunile şi ritualurile ei, pare genul de teren în care e puţin probabil să găseşti ceva demn de interes. Totul pare, prin prisma experienţei, minat de o previzibilitate inevitabil plictisitoare iar exoticul izbăvitor este de căutat în altă parte. Cursul de faţă îşi propune să contrazică acest lucru prin construirea unui tip de privire atentă şi mirată la faptele cotidiene, lucru posibil prin exorcizarea repetată a stereotipurilor pe care le practicăm atunci cînd vine vorba de bucătărie, corp, spaţiu domestic, spaţiu public, vestimentaţie.

Cursul este structurat astfel:

1. Practica observaţiei faptului cotidian în etnografia spaţiului domestic: cum se contruiesc percepţiile legate de igiena spaţiului domestic şi de consumul de produse care o întreţin dar şi o discuţie despre felul în care acestea sînt influenţate de publicitate şi discursurile dominante din mass-media locale.

2. Dimensiunea culturală a practicilor gastronomice: o discuţie despre fast-food şi mcdonaldizare, slow-food şi consumul produselor « tradiţionale » / « naţionale »; mersul la resturant şi mîncatul acasă; ce şi de ce dispare din cămările părinţilor noştri.

3. Vînătorii de « cool »: o scurtă incursiune (bibliografică) în istoria dungii (în vestimentaţie) şi o discuţie despre fetişizarea fibrelor şi fetişizarea brandurilor; « industria » second-hand-urilor şi cea a fake-urilor; resemnficarea articolelor vestimentare şi modul în care hainele construiesc şi modelează identităţi.

4. Timpul liber – moduri de intrebuinţare: cît timp liber, cum se cîştiga el şi cum se foloseşte; teambuilding şi downshifting; scurtă incursiune în istoria trecerii de la etatizarea timpului la corporatizarea lui; tabieturile şi mofturile; turismul: fotografii şi suveniruri; clubbing-ul.

5. Corpul social – corpul ca bun de consum: cosmetice şi bodybuilding; de la frizerie la saloanele de hair-styling; revistele glossy şi industriile înfrumuseţării.

6. Noile tehnologii şi viaţa online: bipuri, sms-uri, reţele virtuale; « patologia » comunicării online, gadgeturile şi constructia eu-lui, « era obiectelor sensibile ».

miercuri, 4 martie 2009

Circuitul pliantelor în natură

Asta este ceea ce găsesc invariabil cel puțin o dată pe săptămână la ușa vilei în care stau.

Pliantele din imaginea de mai sus le luăm și le aruncăm la gunoi și nu la un tomberon special pentru hârtie pentru că in România el încă nu există „pe scară largă”. Și stau și mă gândesc că cineva a fost platit ca să le împarta unui public targetat (în baza unor studii platite) si ca cineva și-a dat osteneala să le care până în cartierul meu cu o mașină pe carburant care a costat niște bani.
Altcineva înaintea lui, a stat și a manevrat o mașinărie care a tipărit pliantele alea. Mașinărie care a costat o gălăgie de bani. O persoană care primește un salariu pentru că butonează mașinăria, pentru că bagă hârtia în mașinărie, o ambalează și o leagă după tipărire în calupuri. Mai înainte de toate astea, cineva a stat și a muncit la layout-ul acelui pliant, pe un computer performant, într-un soft super scump, uitandu-se la un monitor Lacie la fel de scump, muncă pentru care a cerut niște bani. Înaintea lui au fost alți oameni, account manageri ai hypermarket-ului care au negociat produsele ce urmau să apară in pliantul respectiv cu alți account manageri de la firmele care doreau expunere în pliant. Oameni, care au niște pretenții, ca doar de-aia au ajuns account manageri, și cărora li se plătește un salariu plus beneficii.
Deci, iată câți oameni au participat la acest proces sinuos, și câți bani s-au investit, ca in fața casei mele să ajungă un teanc monstruos de pliante, care în fapt își găsesc obștescul sfârșit al scurtei lor existențe pe pământ intr-o pubelă (pe care o plătesc, la fel cum cotizez lunar la Rebu ca sa mi se ia gunoiul ). Și noi credem primim gratuit?
NU! Pentru că fiecare bănuț cheltuit pe fundul fiecărei persoane enumerate mai sus, pe fiecare sculă și echipament folosit la realizarea nevinovatelor pliante se regăsește în prețul produselor pe care le cumpărăm. Așa că, de fapt, tot noi plătim pentru fiecare etapă prezentată mai sus. Noi hrănim gurile account managerilor, noi hrănim manipulatorul de hârtie, șoferul care transportă teancurile de pliante și pe omul care ni le lasă în calup la ușă. Și de ce să facem asta?
Am lăsat la final, deși mi se pare cea mai importantă latură negativă a acestei afaceri exact problema ecologică. Tăiem copaci ca să facem hârtie, ca să tiparim porcării pe ea (porcării scumpe!), ca să ne trezim inundați de pliante, ca să le aruncăm la gunoi.
Mai pe scurt: stricăm păduri ca să avem ce arunca la gunoi. Și mai cheltuim și bani pe pentru asta.

marți, 3 martie 2009

Am uitat să scriem românește?

O mică plimbare prin blogosferă și sunt șocată. Peste tot văd numai „ș”-uri transformate in „sh”, „ț”-uri transformate in „tz”, care nu numai că deformează tot textul dar îl fac aproape imposibil de citit. Mie una imi este foarte greu și mai degraba ma las păgubașă decât să citesc o încâlcitură de cuvinte modificate genetic.
Apreciez însă, faptul că mulți chiar dacă nu scriu cu diacritice, au lăsat limbă română să respire.
Eu, una, mi-am făcut ambiția, și m-am apucat să scriu cu diacritice. Asta înseamnă ca îmi compun toate posturile în word, că pierd din prospețimea momentului, și că în loc sa scriu in cinci minute, scriu in șase. Asta până o să mă obișnuiesc din nou. Dar mi se pare un elogiu adus limbii noastre, fără de care ce am mai fi oare?
În condițiile în care deja primesc mail-uri, mesaje, scrisori pline cu „lol” și alte aberații messenger-iste, prescurtări, înlocuiri ale lui „c” cu mai cosmopolitul „k” si alte mutilări inutile și gratuite, pline cu utilizări anapoda ale pluralelor sau ale regulilor gramaticale, stau și mă gândesc cu groază ce limbă vor mai vorbi urmașii noștri.
Și apropos, pentru cei care vor ridica din sprânceană când vor citi textul „noștri” nu se scrie cu doi de „i”.
Și pentru inteligenții care scriu cu „sh” si „tz”, de ce nu încercați să gasiți o combinație buclucașă și pentru „ă” sau „â” dacă sunteți așa „deshteptzi”? Pardon „deștepți”