vineri, 26 martie 2010

Despre promisiuni, valori de baza, prietenie, dezamagire si multe, multe altele

Se spune ca omul cat traieste invata. Si cel mai bine invata din greseli. Si una din greselile des facute de oameni in general este sa aiba incredere in alti oameni. Oameni frumosi, care spun povesti, care (poate prea puternic spus, dar nu am sinonim) propovaduiesc iubire, prietenie, incredere si alte valori atat de dificil de gasit in lumea de azi. Dar pentru care de fapt toate aceste lucruri merg doar intr-un sens. Spre ei. Norocul este ca la un moment dat realizezi asta. Si dupa ce realizezi, iti dai seama ca ai mai invatat o lectie, si mai mult ca ai investit intr-o persoana careia nici macar nu ii pasa daca existi, daramite ca astepti si ceva de la ea.

Hmmm, tare vag ce am scris, nu? Ar fi cazul sa dau nume sau sa spun povestea, intru clarificare? Nu stiu daca se merita. Spun doar ca am investit mult suflet intr-o prietenie (parerea mea!) la distanta, cu o doamna care creaza cu mainile sale vrajite lucruri minunate. Lucruri care spun povesti, care odata ce au iesit din mainile creatoarei prind viata, iar purtate iti dau un je ne sais quoi ce iti da aripi. Cel putin asa s-a intamplat cu mine. Despre creatoarea acestor lucruri minunate am mai scris. Nu dau linkuri, pentru ca nu are sens.

Atat de minunate mi s-au parut creatiile ei, incat le-am oferit si ca premiu. Si mi-am luat asupra mea obligatia morala de a le livra la un moment dat. Si urmau sa ajunga la gatul unei persoane cel putin la fel de minunate. Eh, de atunci au trecut... aproape opt luni.

Dezamagirea mea, in afara de faptul ca nu mi-am putut tine cuvantul fata de o persoana speciala, a fost ca de fapt ceea ce parea frumos s-a dovedit a fi un imens balon de sapun. Pentru ca promisiunile sunt facute pentru a fi tinute. Si consider eu, este esential si de bun simt, ca odata ce iti iei un angajament ca faci ceva pentru cineva (scot din discutie partea mercantila, pentru ca acel ceva mai costa si bani in caz ca nu stiati, si nu putini la numar), iti iei un angajament ca il si faci pana la un anumit termen. Si daca esti intrebat o data, de doua ori, de trei ori, pe buna dreptate, cand, atunci trebuie sa raspunzi si sa iti asumi faptul ca ai gresit si sa incerci sa repari greseala. Este elementar in orice relatie, nu numai de business.

Dar se pare ca lumile din care facem parte, eu si doamna in cauza sunt diferite. Iar normalul meu, este anormal pentru ea, iar din cauza faptului ca am indraznit sa intreb pentru a patra oara "cand?" am devenit "nelinistita" si ca trebuie sa imi caut sursa de neliniste in alta parte. Si vin eu si intreb, oare chiar trebuie sa imi caut sursa de neliniste in alta parte? Sau de fapt sursa mea de neliniste vine din faptul ca pana si oamenii frumosi nu mai au valorile de baza? Valori ca respectarea promisiunilor, a clientilor, a oamenilor de langa tine. Elementare as zice intr-o relatie de lunga durata.

Pana la urma, pacea mi-am gasit-o, pentru ca pierderea nu e a mea. Iar doamna mea speciala, castigatoarea premiului, isi va primi premiul, exact asa cum l-a dorit, chiar daca mult mai tarziu decat s-a asteptat, chiar daca un pic mai imperfect in finisaje, dar plin de dragoste. Si dau si termen, o luna de acum inainte.

joi, 11 martie 2010

Dileme vechi si noi

Zilnic ma tot gandesc cat de greu se misca lucrurile in tara asta, cata reavointa exista si cata lipsa de civilizatie se manifesta zi de zi pe strazi. Iarasi zilnic ma gandesc cat de patetica sunt ca ma plang ca o baba nemultumita de toate cele enumerate mai sus. Si iar zilnic imi dau seama ca de fapt ceea ce vreau este atat de putin si de bun simt si ca e aberant ca nu le pot avea nici macar pe astea.

De exemplu vreau pentru copiii mei o scoala cum e cea la care se vor duce fetele Papadiei. Si nu vreau sa dau pe patru ani cat as da pe un MBA. Si nu as vrea sa fiu nevoita sa aleg intre limba si civilizatie. Pentru ca in situatia de fata, si sub spectrul viitorului apropiat, fata mea va merge la scoala in conditii civilizate, dar in o alta limba. Si ma doare. Pentru ca eu sunt aia care isi iubeste tara si limba, care e legata cu superglue de locurile natale, si care cu toate incercarile de a schimba ceva, candva, simte esecul tare puternic pe propria piele. Si care isi va asuma riscurile dezradacinarii in favoarea unui dram de civilizatie la care viseaza de mult. Pentru ea, pentru familie, pentru viitor.