Dileme vechi si noi

Zilnic ma tot gandesc cat de greu se misca lucrurile in tara asta, cata reavointa exista si cata lipsa de civilizatie se manifesta zi de zi pe strazi. Iarasi zilnic ma gandesc cat de patetica sunt ca ma plang ca o baba nemultumita de toate cele enumerate mai sus. Si iar zilnic imi dau seama ca de fapt ceea ce vreau este atat de putin si de bun simt si ca e aberant ca nu le pot avea nici macar pe astea.

De exemplu vreau pentru copiii mei o scoala cum e cea la care se vor duce fetele Papadiei. Si nu vreau sa dau pe patru ani cat as da pe un MBA. Si nu as vrea sa fiu nevoita sa aleg intre limba si civilizatie. Pentru ca in situatia de fata, si sub spectrul viitorului apropiat, fata mea va merge la scoala in conditii civilizate, dar in o alta limba. Si ma doare. Pentru ca eu sunt aia care isi iubeste tara si limba, care e legata cu superglue de locurile natale, si care cu toate incercarile de a schimba ceva, candva, simte esecul tare puternic pe propria piele. Si care isi va asuma riscurile dezradacinarii in favoarea unui dram de civilizatie la care viseaza de mult. Pentru ea, pentru familie, pentru viitor.