Houston, we have a problem!

Această frază exprimă cel mai bine importanța pe care cultura occidentală o oferă cuvântului „problemă”. La noi, însă auzi cuvântul la tot pasul:
„Am o groază de probleme pe cap”, „Ufff, numai probleme” sau cea mai des intâlnită „Șefu’, avem o problemă”
Totul, de la lipsa capselor pentru capsatoare până la un incendiu este o problemă pentru noi. Pentru că noi, românii, nu avem abilitatea de a ierarhiza „problemele”. Vesticii au „situation”, „issue”, „event” și în cel mai rău caz au „problems”. Noi nu avem decât „problems”.
Diferențele continuă si în modul de abordare și rezolvare a „problemelor”. Noi mergem la șefu’, spunem „Șefu’ avem o problemă” și pur și simplu o pasăm. Gata, nu ne mai interesează. E problema lui șefu’, nu mai este a noastră. S-o rezolve, de-aia este șef, nu? Și-asa eu nu sunt de vină pentru problema aia, de ce aș rezolva-o eu?
La ei, se merge la șefu’ după ce s-au epuizat absolut toate variantele de rezolvare a a acelui „issue”. Și se așteapta ca șefu’ să discute cu ei, să analizeze variantele posibile, și in final să ofere un „guidance”. Mingea tot în terenul subordonațiolor este. Și nu e fugă de răspundere din partea șefului. Se numește „delegare”. Doar în anumite situații se escaladează cărte șef, și acesta se ocupă de rezolvare.
Cine are de câștigat?
Bineînțeles că occidentalii, că nu degeaba au ajuns acolo unde au ajuns. Pentru că este o „win-win situation”. Angajatul pleacă cu un bagaj îmbogățit de informații, cu satisfacția că a rezolvat aproape de unul singur situația și cu mulțumirea ca propriul șef și-a oferit suportul și a fost disponibil sa îl ajute. Șeful este încântat că are cu cine să colaboreze intr-un mod eficient și știe că unul din resorturile cele mai motivante este dat de doza de încredere pe care o acordă propriilor subalterni.
În cultura autohtonă, angajatul pleacă fericit că a pasat problema, dar nu pleacă cu nimic nou în „bagajul de cunoștințe”, ceea ce pe termen lung nu are cum sa îi îmbunătățească performantele, fapt care va duce inevitabil la plafonarea acestuia și la creșterea gradului de insatisfacție. Șeful la un moment dat ajunge să fie copleșit de multitudinea problemelor pe care le-a acumulat in dorința de a dovedi că el poate face tot, și devine nemulțumit de subalternii săi („ăștia nu știu nimic”, „ăștia nu vor să facă nimic”).
A cui e vina? A angajatului, a șefului? A amândorura, în egală măsură!
Așa că aici, chiar avem o problemă!