Un blog despre verde in toate formele si manifestarile posibile. Un blog verde incomod.
marți, 26 octombrie 2010
Jurnal din burtica: Power struck by Enel
Jurnal din burtica: Power struck by Enel: "De la ora 9:00 suntem fara lumina. Sunand la atotputernicul Enel, aflam ca in raza a sapte strazi (mai putin a noastra) se efectueaza o lucr..."
joi, 21 octombrie 2010
Jurnal din burtica: Cainii latra, caravana trece
Jurnal din burtica: Cainii latra, caravana trece: "Demersul Cristianei Anghel este unul nebunesc. Si de extrema disperare. Iar nimicurile care ne conduc azi nu inteleg asta. Si nici nu le pas..."
marți, 19 octombrie 2010
Jurnal din burtica: Despre WOW. Poate ultima, dar nu cea din urma
Jurnal din burtica: Despre WOW. Poate ultima, dar nu cea din urma: "Nu am facut inca follow-up la WOW, desi imi stabilisem inca din timpul noptii ce sa scriu ca si opinii si pareri (ca sa nu zic feedback). Si..."
joi, 14 octombrie 2010
Jurnal din burtica: In drum spre WOW
Jurnal din burtica: In drum spre WOW: "Azi voi fi aici. La WOW, primul eveniment dedicat in exclusivitate femeilor active pe Internet. Sper sa fie o prima intalnire utila, benefic..."
miercuri, 23 iunie 2010
Școala de Poetică Fotografică din București de sub egida Fundației Culturale SOCIETATEA DE CONCERTE din Bistrița, vernisează expoziția ”Baroc de Dobrogea – 2008-2010” a cursanților şcolii din ultimele trei generații. Evenimentul va avea loc pe 30 iunie 2010, ora 19.00, la Muzeul Costumului Popular din palatul Parlamentului, str. Izvor nr 2-4, corp A3F, sector 5, București. Expoziția va fi deschisă până pe 15 august 2010. Program de vizitare: marți-duminică între orele 9.00 şi 17.00.
Expoziția va conține 165 de lucrări, 50x70cm, a următorilor 65 de autori: Cătălin Alexa, Bogdan Anda, Daiana Anghel, Radu Angheloiu, Victor Avram, Emilian Badea, Adrian Balmeș, Lucian Bibo, Stelian Bogza, Cornel Brad, Irina Bran, Răzvan Bumbeș, Ioan bunea, Iulia Chicuș, Andreea Ciolacu, Sorin Constantin, Andrei Conțiu, Flavia Cozma, Ionelia Diaconu, Catrinel Dima, Bogdana Dobre, Ionuț Dragnea, Bogdan Dumitru, Iulia Dumitru, Ștefan Dumitru, Cătălin Enache, Cristian Fetter, Larisa Fica, Mihaela Gavrilescu, Mirela Ghindea, Ioan Grigore, Jean Grigore, Teodor Horea, Alin Iacob, Luisa Iatan, Gyuri Ilinca, Daniel Ionescu, Sorina Iordan, Ana-Cristina Irian, Dafina Jeacă, Teodora Maftei, Alexandru Medeșan, Șerban Mestecăneanu, Andrei Mihalca, Raluca Minoiu, Andrei Mîță, Alexandru Modoi, Mirela Momanu, Francisc Mraz Ferko, Carmen Obreja, Bogdan Oprea, Silviu Pavel, Raluca Petrache, Cosmina Popescu, Crenguța Profir, Ioana Pușcarciuc, Mirona Radu, Dragoș Răpeanu, Laura Sârbu, Alexandru Spineanu, Elena Stancu, Tudor Stănică, Raul Tanislav, Sabina Ulubeanu, Andreea Vintze.
Suntem la a 6-a excursie din Dobrogea, cu o preocupare aparte pentru sudul Dobrogei și propunem o expoziție de 165 de piese, împlinite cu un soi de majestuozitate plină de smerenie, atât ca subiect, ca tratare a subiectului cât și a utilizării unui complex instrumentar de poetică fotografică. Majoritatea subiectelor noastre sunt rurale, ceea ce face sa ne simțim foarte acasă în spațiul Muzeului Satului, oferind o alternativă estetică prietenoasă documentarismului socio-vizual, specific lui Dimitrie Gusti.
Fiecare participant intră în expoziție cu stilul propriu, dar fără a atinge genul științific, etnografic sau jurnalistic. Viziunile sunt mai degrabă poetice, priviri proaspete asupra vitalității unei zone de țară aflată într-o stare de sărăcie demnă. Am dorit să surprindem frumosul chiar în locuri în care majoritatea celorlalți se blochează în urât. A rezultat o policromie – chiar și în alb-negru – ce se apropie mai degrabă de barocul muzical decât de cel arhitectonic. Însemnul general al expoziției, credem și sperăm că este cuplul de atribute delicat-viguros.
Mai multe detalii pe Jurnal din burtica. Va astept cu drag!
vineri, 9 aprilie 2010
Poveste in dar
Asociatia "Scoala Vocationala A treia cafea" organizeaza, sambata, 10 aprilie, la Clubul Taranului de la Muzeul Taranului Roman, atelierul cu muzica si vorbe "Povestea unui cantec", care ii va avea ca invitati pe violonistul Alexandru Tomescu, solist concertist al Orchestrelor si Corurilor Radio si al Filarmonicii Pitesti, si pe Angelo Madalin Nastase, tanarul violonist in varsta de numai opt ani, beneficiar al proiectului umanitar "Poveste in dar".
Intre 1-3 aprilie, evenimentul “Poveste in dar” a reusit sa transforme Clubul Taranului din Bucuresti intr-un taram al povestilor. Astfel, pajistea din fata Clubului a fost impanzita de sevalete cu picturi cu scene de poveste, lucrarile recycleart au vorbit despre reinventarea povestii unor obiecte scoase din uz, iar cursantii de la atelierul de teatru au pus in scena cu haz si talc vechi povesti din patrimoniul universal. Evenimentul a mai fost presarat cu lecturi ale unora dintre cele mai frumoase povesti scrise in cadrul atelierelor „Poveste in dar”, cu concerte spontane de flok, cu spectacol de dans si lumini, cat si cu o expozitie de fotografie realizata de cursantii Scolii de Poetica Fotografica „Francisc Mraz”.
Intrucat cele trei zile au fost foarte gustate de public, echipa Scolii vocationale „A treia cafea” a decis sa continue proiectul umanitar "Poveste in dar" cu inca un eveniment de strangere de fonduri, cu ajutorul carora tanarul Angelo Madalin Nastase sa-si poata implini visul, acela de a ajunge un mare violonist.
Astfel, pe 10 aprilie, de la ora 18.00, publicul este invitat sa asculte povestea drumului catre muzica pe care l-au avut de parcurs cei doi muzicieni - Alexandru Tomescu si Angelo Madalin Nastase - pana in prezent, dar si cateva dintre partiturile cele mai dragi lor. De asemenea, cei care nu au resit sa ajunga la evenimentul precedent, vor putea viziona expozitiile de fotografie, pictura si recycleart, ce vor fi reeditate cu acest prilej.
Proiectul umanitar "Poveste in dar" este sustinut de Asociatia Tineret in Actiune si este parte a campaniei de promovare a lecturii “In cautarea cititorilor celebri”, initiata de Ministerul Culturii si Patrimoniului National.
Va astept cu drag acolo, cu atat mai mult cu cat acest eveniment reprezinta o premiera si pentru mine, in calitate de expozant! Iar emotiile sunt pe masura! Pentru informatii suplimentare, Jurnal din burtica
Intre 1-3 aprilie, evenimentul “Poveste in dar” a reusit sa transforme Clubul Taranului din Bucuresti intr-un taram al povestilor. Astfel, pajistea din fata Clubului a fost impanzita de sevalete cu picturi cu scene de poveste, lucrarile recycleart au vorbit despre reinventarea povestii unor obiecte scoase din uz, iar cursantii de la atelierul de teatru au pus in scena cu haz si talc vechi povesti din patrimoniul universal. Evenimentul a mai fost presarat cu lecturi ale unora dintre cele mai frumoase povesti scrise in cadrul atelierelor „Poveste in dar”, cu concerte spontane de flok, cu spectacol de dans si lumini, cat si cu o expozitie de fotografie realizata de cursantii Scolii de Poetica Fotografica „Francisc Mraz”.
Intrucat cele trei zile au fost foarte gustate de public, echipa Scolii vocationale „A treia cafea” a decis sa continue proiectul umanitar "Poveste in dar" cu inca un eveniment de strangere de fonduri, cu ajutorul carora tanarul Angelo Madalin Nastase sa-si poata implini visul, acela de a ajunge un mare violonist.
Astfel, pe 10 aprilie, de la ora 18.00, publicul este invitat sa asculte povestea drumului catre muzica pe care l-au avut de parcurs cei doi muzicieni - Alexandru Tomescu si Angelo Madalin Nastase - pana in prezent, dar si cateva dintre partiturile cele mai dragi lor. De asemenea, cei care nu au resit sa ajunga la evenimentul precedent, vor putea viziona expozitiile de fotografie, pictura si recycleart, ce vor fi reeditate cu acest prilej.
Proiectul umanitar "Poveste in dar" este sustinut de Asociatia Tineret in Actiune si este parte a campaniei de promovare a lecturii “In cautarea cititorilor celebri”, initiata de Ministerul Culturii si Patrimoniului National.
Va astept cu drag acolo, cu atat mai mult cu cat acest eveniment reprezinta o premiera si pentru mine, in calitate de expozant! Iar emotiile sunt pe masura! Pentru informatii suplimentare, Jurnal din burtica
vineri, 26 martie 2010
Despre promisiuni, valori de baza, prietenie, dezamagire si multe, multe altele
Se spune ca omul cat traieste invata. Si cel mai bine invata din greseli. Si una din greselile des facute de oameni in general este sa aiba incredere in alti oameni. Oameni frumosi, care spun povesti, care (poate prea puternic spus, dar nu am sinonim) propovaduiesc iubire, prietenie, incredere si alte valori atat de dificil de gasit in lumea de azi. Dar pentru care de fapt toate aceste lucruri merg doar intr-un sens. Spre ei. Norocul este ca la un moment dat realizezi asta. Si dupa ce realizezi, iti dai seama ca ai mai invatat o lectie, si mai mult ca ai investit intr-o persoana careia nici macar nu ii pasa daca existi, daramite ca astepti si ceva de la ea.
Hmmm, tare vag ce am scris, nu? Ar fi cazul sa dau nume sau sa spun povestea, intru clarificare? Nu stiu daca se merita. Spun doar ca am investit mult suflet intr-o prietenie (parerea mea!) la distanta, cu o doamna care creaza cu mainile sale vrajite lucruri minunate. Lucruri care spun povesti, care odata ce au iesit din mainile creatoarei prind viata, iar purtate iti dau un je ne sais quoi ce iti da aripi. Cel putin asa s-a intamplat cu mine. Despre creatoarea acestor lucruri minunate am mai scris. Nu dau linkuri, pentru ca nu are sens.
Atat de minunate mi s-au parut creatiile ei, incat le-am oferit si ca premiu. Si mi-am luat asupra mea obligatia morala de a le livra la un moment dat. Si urmau sa ajunga la gatul unei persoane cel putin la fel de minunate. Eh, de atunci au trecut... aproape opt luni.
Dezamagirea mea, in afara de faptul ca nu mi-am putut tine cuvantul fata de o persoana speciala, a fost ca de fapt ceea ce parea frumos s-a dovedit a fi un imens balon de sapun. Pentru ca promisiunile sunt facute pentru a fi tinute. Si consider eu, este esential si de bun simt, ca odata ce iti iei un angajament ca faci ceva pentru cineva (scot din discutie partea mercantila, pentru ca acel ceva mai costa si bani in caz ca nu stiati, si nu putini la numar), iti iei un angajament ca il si faci pana la un anumit termen. Si daca esti intrebat o data, de doua ori, de trei ori, pe buna dreptate, cand, atunci trebuie sa raspunzi si sa iti asumi faptul ca ai gresit si sa incerci sa repari greseala. Este elementar in orice relatie, nu numai de business.
Dar se pare ca lumile din care facem parte, eu si doamna in cauza sunt diferite. Iar normalul meu, este anormal pentru ea, iar din cauza faptului ca am indraznit sa intreb pentru a patra oara "cand?" am devenit "nelinistita" si ca trebuie sa imi caut sursa de neliniste in alta parte. Si vin eu si intreb, oare chiar trebuie sa imi caut sursa de neliniste in alta parte? Sau de fapt sursa mea de neliniste vine din faptul ca pana si oamenii frumosi nu mai au valorile de baza? Valori ca respectarea promisiunilor, a clientilor, a oamenilor de langa tine. Elementare as zice intr-o relatie de lunga durata.
Pana la urma, pacea mi-am gasit-o, pentru ca pierderea nu e a mea. Iar doamna mea speciala, castigatoarea premiului, isi va primi premiul, exact asa cum l-a dorit, chiar daca mult mai tarziu decat s-a asteptat, chiar daca un pic mai imperfect in finisaje, dar plin de dragoste. Si dau si termen, o luna de acum inainte.
Hmmm, tare vag ce am scris, nu? Ar fi cazul sa dau nume sau sa spun povestea, intru clarificare? Nu stiu daca se merita. Spun doar ca am investit mult suflet intr-o prietenie (parerea mea!) la distanta, cu o doamna care creaza cu mainile sale vrajite lucruri minunate. Lucruri care spun povesti, care odata ce au iesit din mainile creatoarei prind viata, iar purtate iti dau un je ne sais quoi ce iti da aripi. Cel putin asa s-a intamplat cu mine. Despre creatoarea acestor lucruri minunate am mai scris. Nu dau linkuri, pentru ca nu are sens.
Atat de minunate mi s-au parut creatiile ei, incat le-am oferit si ca premiu. Si mi-am luat asupra mea obligatia morala de a le livra la un moment dat. Si urmau sa ajunga la gatul unei persoane cel putin la fel de minunate. Eh, de atunci au trecut... aproape opt luni.
Dezamagirea mea, in afara de faptul ca nu mi-am putut tine cuvantul fata de o persoana speciala, a fost ca de fapt ceea ce parea frumos s-a dovedit a fi un imens balon de sapun. Pentru ca promisiunile sunt facute pentru a fi tinute. Si consider eu, este esential si de bun simt, ca odata ce iti iei un angajament ca faci ceva pentru cineva (scot din discutie partea mercantila, pentru ca acel ceva mai costa si bani in caz ca nu stiati, si nu putini la numar), iti iei un angajament ca il si faci pana la un anumit termen. Si daca esti intrebat o data, de doua ori, de trei ori, pe buna dreptate, cand, atunci trebuie sa raspunzi si sa iti asumi faptul ca ai gresit si sa incerci sa repari greseala. Este elementar in orice relatie, nu numai de business.
Dar se pare ca lumile din care facem parte, eu si doamna in cauza sunt diferite. Iar normalul meu, este anormal pentru ea, iar din cauza faptului ca am indraznit sa intreb pentru a patra oara "cand?" am devenit "nelinistita" si ca trebuie sa imi caut sursa de neliniste in alta parte. Si vin eu si intreb, oare chiar trebuie sa imi caut sursa de neliniste in alta parte? Sau de fapt sursa mea de neliniste vine din faptul ca pana si oamenii frumosi nu mai au valorile de baza? Valori ca respectarea promisiunilor, a clientilor, a oamenilor de langa tine. Elementare as zice intr-o relatie de lunga durata.
Pana la urma, pacea mi-am gasit-o, pentru ca pierderea nu e a mea. Iar doamna mea speciala, castigatoarea premiului, isi va primi premiul, exact asa cum l-a dorit, chiar daca mult mai tarziu decat s-a asteptat, chiar daca un pic mai imperfect in finisaje, dar plin de dragoste. Si dau si termen, o luna de acum inainte.
joi, 11 martie 2010
Dileme vechi si noi
Zilnic ma tot gandesc cat de greu se misca lucrurile in tara asta, cata reavointa exista si cata lipsa de civilizatie se manifesta zi de zi pe strazi. Iarasi zilnic ma gandesc cat de patetica sunt ca ma plang ca o baba nemultumita de toate cele enumerate mai sus. Si iar zilnic imi dau seama ca de fapt ceea ce vreau este atat de putin si de bun simt si ca e aberant ca nu le pot avea nici macar pe astea.
De exemplu vreau pentru copiii mei o scoala cum e cea la care se vor duce fetele Papadiei. Si nu vreau sa dau pe patru ani cat as da pe un MBA. Si nu as vrea sa fiu nevoita sa aleg intre limba si civilizatie. Pentru ca in situatia de fata, si sub spectrul viitorului apropiat, fata mea va merge la scoala in conditii civilizate, dar in o alta limba. Si ma doare. Pentru ca eu sunt aia care isi iubeste tara si limba, care e legata cu superglue de locurile natale, si care cu toate incercarile de a schimba ceva, candva, simte esecul tare puternic pe propria piele. Si care isi va asuma riscurile dezradacinarii in favoarea unui dram de civilizatie la care viseaza de mult. Pentru ea, pentru familie, pentru viitor.
De exemplu vreau pentru copiii mei o scoala cum e cea la care se vor duce fetele Papadiei. Si nu vreau sa dau pe patru ani cat as da pe un MBA. Si nu as vrea sa fiu nevoita sa aleg intre limba si civilizatie. Pentru ca in situatia de fata, si sub spectrul viitorului apropiat, fata mea va merge la scoala in conditii civilizate, dar in o alta limba. Si ma doare. Pentru ca eu sunt aia care isi iubeste tara si limba, care e legata cu superglue de locurile natale, si care cu toate incercarile de a schimba ceva, candva, simte esecul tare puternic pe propria piele. Si care isi va asuma riscurile dezradacinarii in favoarea unui dram de civilizatie la care viseaza de mult. Pentru ea, pentru familie, pentru viitor.
miercuri, 9 decembrie 2009
Fara cuvinte
Nu am vrut nici eu si nici Radu sa vorbim despre asta pe blog, pentru ca ne-am considerat mereu ca facand parte din majoritatea tacuta, care va schimba ceva in tara asta. NU prin vorbe ci prin fapte. Nu s-a intamplat. O mare parte din majoritatea asta asa a si ramas. Tacuta.
Pe scurt, avem conducatorii pe care ii meritam. Se pare ca dupa 20 de ani inca suntem in bot la o fasole cu carnati, urmam pe ala care zambeste mai tamp si care se comporta la fel ca majoritatea, adica grobian. Imi pare rau ca iar duminica a trebuit sa merg sa aleg raul cel mai mic, imi pare rau ca pana la urma nici nu a contat, ca tot raul cel mare a castigat.
Imi pare rau si imi cer scuze catre copiii mei ca nici de aceasta data nu am reusit sa aduc o stabilitate. Imi pare rau ca inca cinci ani vom fi condusi de pipite blonde de golden blitz, de succesuri de dorobanti, de mitocani care striga "tiganca imputita" si jura stramb pe biblie, de papagali care repeta mot-a-mot ce spun stapanii, de dulai si ciocoi. Alternativa nu era nici ea mai breaza, dar insemna macar o schimbare. Eh, uite ca mai stam cinci ani in mocirla. Iar gandul meu si al lui Radu acela de a pleca fara sa ne mai uitam inapoi se contureaza din ce in ce mai puternic. Nu mai vreau sa stau in tara asta, in care jumatate au preferat un neaderthalian. Asta nu e tara mea. A copiilor nostri nici atata!
Mi-e sila de tara asta si de majoritatea oamenilor care o populeaza. Mi-e sila pentru ca m-am saturat sa ofer 24 din 24 respect catre altii, si sa nu primesc respect deloc inapoi. M-am saturat sa vad cum unii incearca sa cladeasca ceva, sa schimbe si vin altii si distrug totul in calea lor.
Atat am avut de spus. Ce mai e de spus, spun cei de la Parazitii:
Pe scurt, avem conducatorii pe care ii meritam. Se pare ca dupa 20 de ani inca suntem in bot la o fasole cu carnati, urmam pe ala care zambeste mai tamp si care se comporta la fel ca majoritatea, adica grobian. Imi pare rau ca iar duminica a trebuit sa merg sa aleg raul cel mai mic, imi pare rau ca pana la urma nici nu a contat, ca tot raul cel mare a castigat.
Imi pare rau si imi cer scuze catre copiii mei ca nici de aceasta data nu am reusit sa aduc o stabilitate. Imi pare rau ca inca cinci ani vom fi condusi de pipite blonde de golden blitz, de succesuri de dorobanti, de mitocani care striga "tiganca imputita" si jura stramb pe biblie, de papagali care repeta mot-a-mot ce spun stapanii, de dulai si ciocoi. Alternativa nu era nici ea mai breaza, dar insemna macar o schimbare. Eh, uite ca mai stam cinci ani in mocirla. Iar gandul meu si al lui Radu acela de a pleca fara sa ne mai uitam inapoi se contureaza din ce in ce mai puternic. Nu mai vreau sa stau in tara asta, in care jumatate au preferat un neaderthalian. Asta nu e tara mea. A copiilor nostri nici atata!
Mi-e sila de tara asta si de majoritatea oamenilor care o populeaza. Mi-e sila pentru ca m-am saturat sa ofer 24 din 24 respect catre altii, si sa nu primesc respect deloc inapoi. M-am saturat sa vad cum unii incearca sa cladeasca ceva, sa schimbe si vin altii si distrug totul in calea lor.
Atat am avut de spus. Ce mai e de spus, spun cei de la Parazitii:
luni, 6 aprilie 2009
Un eveniment special
Intre 7 in 9 aprilie 2009, Kerry Kennedy se va afla in Romania pentru a promova un proiect mai amplu dedicat apararii drepturilor omului, "Spune adevarul puterii", initiat de Robert F. Kennedy Center for Justice and Human Right in si de Robert F. Kennedy Foundation of Europe.
Proiectul include lansarea cartii "Spune adevarul puterii. Aparatori ai drepturilor omului care transforma lumea" de Kerry Kennedy aparuta la Curtea Veche Publishing, o piesa de teatru al carei scenariu este semnat de Ariel Dorfman, o expozitie de fotografie a castigatorului Premiului Pulitzer Eddie Adams, un simpozion dedicat drepturilor omului, precum si un curriculum educational pentru licee.
"Ei ne invata nu cum sa fim sfinti, ci mai degraba cum sa fim pe deplin umani", spune Kerry Kennedy despre aparatorii drepturilor omului intervievati in carte.
"Spune adevarul puterii. Aparatori ai drepturilor omului care transforma lumea" de Kerry Kennedy aparuta la Curtea Veche Publishing va fi lansata oficial in Romania miercuri, 8 aprilie 2009, la magazinul Diverta Magheru incepand cu ora 19:00. La eveniment vor participa atat Kerry Kennedy, cat si alti doi aparatori ai drepturilor omului: Gabor Gombos din Ungaria, sustinator al drepturilor celor cu handicap mintal si Marina Pisklakova din Rusia, luptatoare impotriva violentei domestice.
Lansarea va fi urmata de o sesiune de autografe.
"Spune adevarul puterii. Aparatori ai drepturilor omului care transforma lumea" cuprinde interviuri cu 51 de personalitati din aproape 40 de tari de pe cinci continente, realizate de Kerry Kennedy de-a lungul a doi ani in ilustrate de Eddie Adams, castigator al premiului Pulitzer. Sunt prezentate astfel povestile a numerosi eroi care au infruntat plini de curaj tortura, amenintarile cu moartea sau inchisoarea in numele cauzelor carora si-au dedicat sau chiar sacrificat viata: libertatea de expresie, domnia legii, protectia mediului, eradicarea muncii fortate, dreptul la justitie, accesul la capital, drepturile femeii si libertatea religioasa.
Sursa: http://spuneadevarulputerii.ro/
Proiectul include lansarea cartii "Spune adevarul puterii. Aparatori ai drepturilor omului care transforma lumea" de Kerry Kennedy aparuta la Curtea Veche Publishing, o piesa de teatru al carei scenariu este semnat de Ariel Dorfman, o expozitie de fotografie a castigatorului Premiului Pulitzer Eddie Adams, un simpozion dedicat drepturilor omului, precum si un curriculum educational pentru licee.
"Ei ne invata nu cum sa fim sfinti, ci mai degraba cum sa fim pe deplin umani", spune Kerry Kennedy despre aparatorii drepturilor omului intervievati in carte.
"Spune adevarul puterii. Aparatori ai drepturilor omului care transforma lumea" de Kerry Kennedy aparuta la Curtea Veche Publishing va fi lansata oficial in Romania miercuri, 8 aprilie 2009, la magazinul Diverta Magheru incepand cu ora 19:00. La eveniment vor participa atat Kerry Kennedy, cat si alti doi aparatori ai drepturilor omului: Gabor Gombos din Ungaria, sustinator al drepturilor celor cu handicap mintal si Marina Pisklakova din Rusia, luptatoare impotriva violentei domestice.
Lansarea va fi urmata de o sesiune de autografe.
"Spune adevarul puterii. Aparatori ai drepturilor omului care transforma lumea" cuprinde interviuri cu 51 de personalitati din aproape 40 de tari de pe cinci continente, realizate de Kerry Kennedy de-a lungul a doi ani in ilustrate de Eddie Adams, castigator al premiului Pulitzer. Sunt prezentate astfel povestile a numerosi eroi care au infruntat plini de curaj tortura, amenintarile cu moartea sau inchisoarea in numele cauzelor carora si-au dedicat sau chiar sacrificat viata: libertatea de expresie, domnia legii, protectia mediului, eradicarea muncii fortate, dreptul la justitie, accesul la capital, drepturile femeii si libertatea religioasa.
Sursa: http://spuneadevarulputerii.ro/
miercuri, 11 martie 2009
Houston, we have a problem!
Această frază exprimă cel mai bine importanța pe care cultura occidentală o oferă cuvântului „problemă”. La noi, însă auzi cuvântul la tot pasul:
„Am o groază de probleme pe cap”, „Ufff, numai probleme” sau cea mai des intâlnită „Șefu’, avem o problemă”
Totul, de la lipsa capselor pentru capsatoare până la un incendiu este o problemă pentru noi. Pentru că noi, românii, nu avem abilitatea de a ierarhiza „problemele”. Vesticii au „situation”, „issue”, „event” și în cel mai rău caz au „problems”. Noi nu avem decât „problems”.
Diferențele continuă si în modul de abordare și rezolvare a „problemelor”. Noi mergem la șefu’, spunem „Șefu’ avem o problemă” și pur și simplu o pasăm. Gata, nu ne mai interesează. E problema lui șefu’, nu mai este a noastră. S-o rezolve, de-aia este șef, nu? Și-asa eu nu sunt de vină pentru problema aia, de ce aș rezolva-o eu?
La ei, se merge la șefu’ după ce s-au epuizat absolut toate variantele de rezolvare a a acelui „issue”. Și se așteapta ca șefu’ să discute cu ei, să analizeze variantele posibile, și in final să ofere un „guidance”. Mingea tot în terenul subordonațiolor este. Și nu e fugă de răspundere din partea șefului. Se numește „delegare”. Doar în anumite situații se escaladează cărte șef, și acesta se ocupă de rezolvare.
Cine are de câștigat?
Bineînțeles că occidentalii, că nu degeaba au ajuns acolo unde au ajuns. Pentru că este o „win-win situation”. Angajatul pleacă cu un bagaj îmbogățit de informații, cu satisfacția că a rezolvat aproape de unul singur situația și cu mulțumirea ca propriul șef și-a oferit suportul și a fost disponibil sa îl ajute. Șeful este încântat că are cu cine să colaboreze intr-un mod eficient și știe că unul din resorturile cele mai motivante este dat de doza de încredere pe care o acordă propriilor subalterni.
În cultura autohtonă, angajatul pleacă fericit că a pasat problema, dar nu pleacă cu nimic nou în „bagajul de cunoștințe”, ceea ce pe termen lung nu are cum sa îi îmbunătățească performantele, fapt care va duce inevitabil la plafonarea acestuia și la creșterea gradului de insatisfacție. Șeful la un moment dat ajunge să fie copleșit de multitudinea problemelor pe care le-a acumulat in dorința de a dovedi că el poate face tot, și devine nemulțumit de subalternii săi („ăștia nu știu nimic”, „ăștia nu vor să facă nimic”).
A cui e vina? A angajatului, a șefului? A amândorura, în egală măsură!
Așa că aici, chiar avem o problemă!
„Am o groază de probleme pe cap”, „Ufff, numai probleme” sau cea mai des intâlnită „Șefu’, avem o problemă”
Totul, de la lipsa capselor pentru capsatoare până la un incendiu este o problemă pentru noi. Pentru că noi, românii, nu avem abilitatea de a ierarhiza „problemele”. Vesticii au „situation”, „issue”, „event” și în cel mai rău caz au „problems”. Noi nu avem decât „problems”.
Diferențele continuă si în modul de abordare și rezolvare a „problemelor”. Noi mergem la șefu’, spunem „Șefu’ avem o problemă” și pur și simplu o pasăm. Gata, nu ne mai interesează. E problema lui șefu’, nu mai este a noastră. S-o rezolve, de-aia este șef, nu? Și-asa eu nu sunt de vină pentru problema aia, de ce aș rezolva-o eu?
La ei, se merge la șefu’ după ce s-au epuizat absolut toate variantele de rezolvare a a acelui „issue”. Și se așteapta ca șefu’ să discute cu ei, să analizeze variantele posibile, și in final să ofere un „guidance”. Mingea tot în terenul subordonațiolor este. Și nu e fugă de răspundere din partea șefului. Se numește „delegare”. Doar în anumite situații se escaladează cărte șef, și acesta se ocupă de rezolvare.
Cine are de câștigat?
Bineînțeles că occidentalii, că nu degeaba au ajuns acolo unde au ajuns. Pentru că este o „win-win situation”. Angajatul pleacă cu un bagaj îmbogățit de informații, cu satisfacția că a rezolvat aproape de unul singur situația și cu mulțumirea ca propriul șef și-a oferit suportul și a fost disponibil sa îl ajute. Șeful este încântat că are cu cine să colaboreze intr-un mod eficient și știe că unul din resorturile cele mai motivante este dat de doza de încredere pe care o acordă propriilor subalterni.
În cultura autohtonă, angajatul pleacă fericit că a pasat problema, dar nu pleacă cu nimic nou în „bagajul de cunoștințe”, ceea ce pe termen lung nu are cum sa îi îmbunătățească performantele, fapt care va duce inevitabil la plafonarea acestuia și la creșterea gradului de insatisfacție. Șeful la un moment dat ajunge să fie copleșit de multitudinea problemelor pe care le-a acumulat in dorința de a dovedi că el poate face tot, și devine nemulțumit de subalternii săi („ăștia nu știu nimic”, „ăștia nu vor să facă nimic”).
A cui e vina? A angajatului, a șefului? A amândorura, în egală măsură!
Așa că aici, chiar avem o problemă!
luni, 9 martie 2009
Antropologia faptelor si gesturilor cotidiene
Am dat aici peste un curs mai mult decat interesant! Va ofer in continuare cateva informatii despre acest curs:
- Durata curs: 6 ateliere
- Frecventa: saptaminal, joi
- Cost curs: adulti -180 ron / elevi, studenti - 135 ron
- Loc desfasurare: Fundatie
- Data: 2 aprilie, 18:30
Cursul este structurat astfel:
1. Practica observaţiei faptului cotidian în etnografia spaţiului domestic: cum se contruiesc percepţiile legate de igiena spaţiului domestic şi de consumul de produse care o întreţin dar şi o discuţie despre felul în care acestea sînt influenţate de publicitate şi discursurile dominante din mass-media locale.
2. Dimensiunea culturală a practicilor gastronomice: o discuţie despre fast-food şi mcdonaldizare, slow-food şi consumul produselor « tradiţionale » / « naţionale »; mersul la resturant şi mîncatul acasă; ce şi de ce dispare din cămările părinţilor noştri.
3. Vînătorii de « cool »: o scurtă incursiune (bibliografică) în istoria dungii (în vestimentaţie) şi o discuţie despre fetişizarea fibrelor şi fetişizarea brandurilor; « industria » second-hand-urilor şi cea a fake-urilor; resemnficarea articolelor vestimentare şi modul în care hainele construiesc şi modelează identităţi.
4. Timpul liber – moduri de intrebuinţare: cît timp liber, cum se cîştiga el şi cum se foloseşte; teambuilding şi downshifting; scurtă incursiune în istoria trecerii de la etatizarea timpului la corporatizarea lui; tabieturile şi mofturile; turismul: fotografii şi suveniruri; clubbing-ul.
5. Corpul social – corpul ca bun de consum: cosmetice şi bodybuilding; de la frizerie la saloanele de hair-styling; revistele glossy şi industriile înfrumuseţării.
6. Noile tehnologii şi viaţa online: bipuri, sms-uri, reţele virtuale; « patologia » comunicării online, gadgeturile şi constructia eu-lui, « era obiectelor sensibile ».
miercuri, 4 martie 2009
Circuitul pliantelor în natură
Asta este ceea ce găsesc invariabil cel puțin o dată pe săptămână la ușa vilei în care stau.
Pliantele din imaginea de mai sus le luăm și le aruncăm la gunoi și nu la un tomberon special pentru hârtie pentru că in România el încă nu există „pe scară largă”. Și stau și mă gândesc că cineva a fost platit ca să le împarta unui public targetat (în baza unor studii platite) si ca cineva și-a dat osteneala să le care până în cartierul meu cu o mașină pe carburant care a costat niște bani.
Altcineva înaintea lui, a stat și a manevrat o mașinărie care a tipărit pliantele alea. Mașinărie care a costat o gălăgie de bani. O persoană care primește un salariu pentru că butonează mașinăria, pentru că bagă hârtia în mașinărie, o ambalează și o leagă după tipărire în calupuri. Mai înainte de toate astea, cineva a stat și a muncit la layout-ul acelui pliant, pe un computer performant, într-un soft super scump, uitandu-se la un monitor Lacie la fel de scump, muncă pentru care a cerut niște bani. Înaintea lui au fost alți oameni, account manageri ai hypermarket-ului care au negociat produsele ce urmau să apară in pliantul respectiv cu alți account manageri de la firmele care doreau expunere în pliant. Oameni, care au niște pretenții, ca doar de-aia au ajuns account manageri, și cărora li se plătește un salariu plus beneficii.
Deci, iată câți oameni au participat la acest proces sinuos, și câți bani s-au investit, ca in fața casei mele să ajungă un teanc monstruos de pliante, care în fapt își găsesc obștescul sfârșit al scurtei lor existențe pe pământ intr-o pubelă (pe care o plătesc, la fel cum cotizez lunar la Rebu ca sa mi se ia gunoiul ). Și noi credem primim gratuit?
NU! Pentru că fiecare bănuț cheltuit pe fundul fiecărei persoane enumerate mai sus, pe fiecare sculă și echipament folosit la realizarea nevinovatelor pliante se regăsește în prețul produselor pe care le cumpărăm. Așa că, de fapt, tot noi plătim pentru fiecare etapă prezentată mai sus. Noi hrănim gurile account managerilor, noi hrănim manipulatorul de hârtie, șoferul care transportă teancurile de pliante și pe omul care ni le lasă în calup la ușă. Și de ce să facem asta?
Am lăsat la final, deși mi se pare cea mai importantă latură negativă a acestei afaceri exact problema ecologică. Tăiem copaci ca să facem hârtie, ca să tiparim porcării pe ea (porcării scumpe!), ca să ne trezim inundați de pliante, ca să le aruncăm la gunoi.
Mai pe scurt: stricăm păduri ca să avem ce arunca la gunoi. Și mai cheltuim și bani pe pentru asta.
Pliantele din imaginea de mai sus le luăm și le aruncăm la gunoi și nu la un tomberon special pentru hârtie pentru că in România el încă nu există „pe scară largă”. Și stau și mă gândesc că cineva a fost platit ca să le împarta unui public targetat (în baza unor studii platite) si ca cineva și-a dat osteneala să le care până în cartierul meu cu o mașină pe carburant care a costat niște bani.
Altcineva înaintea lui, a stat și a manevrat o mașinărie care a tipărit pliantele alea. Mașinărie care a costat o gălăgie de bani. O persoană care primește un salariu pentru că butonează mașinăria, pentru că bagă hârtia în mașinărie, o ambalează și o leagă după tipărire în calupuri. Mai înainte de toate astea, cineva a stat și a muncit la layout-ul acelui pliant, pe un computer performant, într-un soft super scump, uitandu-se la un monitor Lacie la fel de scump, muncă pentru care a cerut niște bani. Înaintea lui au fost alți oameni, account manageri ai hypermarket-ului care au negociat produsele ce urmau să apară in pliantul respectiv cu alți account manageri de la firmele care doreau expunere în pliant. Oameni, care au niște pretenții, ca doar de-aia au ajuns account manageri, și cărora li se plătește un salariu plus beneficii.
Deci, iată câți oameni au participat la acest proces sinuos, și câți bani s-au investit, ca in fața casei mele să ajungă un teanc monstruos de pliante, care în fapt își găsesc obștescul sfârșit al scurtei lor existențe pe pământ intr-o pubelă (pe care o plătesc, la fel cum cotizez lunar la Rebu ca sa mi se ia gunoiul ). Și noi credem primim gratuit?
NU! Pentru că fiecare bănuț cheltuit pe fundul fiecărei persoane enumerate mai sus, pe fiecare sculă și echipament folosit la realizarea nevinovatelor pliante se regăsește în prețul produselor pe care le cumpărăm. Așa că, de fapt, tot noi plătim pentru fiecare etapă prezentată mai sus. Noi hrănim gurile account managerilor, noi hrănim manipulatorul de hârtie, șoferul care transportă teancurile de pliante și pe omul care ni le lasă în calup la ușă. Și de ce să facem asta?
Am lăsat la final, deși mi se pare cea mai importantă latură negativă a acestei afaceri exact problema ecologică. Tăiem copaci ca să facem hârtie, ca să tiparim porcării pe ea (porcării scumpe!), ca să ne trezim inundați de pliante, ca să le aruncăm la gunoi.
Mai pe scurt: stricăm păduri ca să avem ce arunca la gunoi. Și mai cheltuim și bani pe pentru asta.
marți, 3 martie 2009
Am uitat să scriem românește?
O mică plimbare prin blogosferă și sunt șocată. Peste tot văd numai „ș”-uri transformate in „sh”, „ț”-uri transformate in „tz”, care nu numai că deformează tot textul dar îl fac aproape imposibil de citit. Mie una imi este foarte greu și mai degraba ma las păgubașă decât să citesc o încâlcitură de cuvinte modificate genetic.
Apreciez însă, faptul că mulți chiar dacă nu scriu cu diacritice, au lăsat limbă română să respire.
Eu, una, mi-am făcut ambiția, și m-am apucat să scriu cu diacritice. Asta înseamnă ca îmi compun toate posturile în word, că pierd din prospețimea momentului, și că în loc sa scriu in cinci minute, scriu in șase. Asta până o să mă obișnuiesc din nou. Dar mi se pare un elogiu adus limbii noastre, fără de care ce am mai fi oare?
În condițiile în care deja primesc mail-uri, mesaje, scrisori pline cu „lol” și alte aberații messenger-iste, prescurtări, înlocuiri ale lui „c” cu mai cosmopolitul „k” si alte mutilări inutile și gratuite, pline cu utilizări anapoda ale pluralelor sau ale regulilor gramaticale, stau și mă gândesc cu groază ce limbă vor mai vorbi urmașii noștri.
Și apropos, pentru cei care vor ridica din sprânceană când vor citi textul „noștri” nu se scrie cu doi de „i”.
Și pentru inteligenții care scriu cu „sh” si „tz”, de ce nu încercați să gasiți o combinație buclucașă și pentru „ă” sau „â” dacă sunteți așa „deshteptzi”? Pardon „deștepți”
Apreciez însă, faptul că mulți chiar dacă nu scriu cu diacritice, au lăsat limbă română să respire.
Eu, una, mi-am făcut ambiția, și m-am apucat să scriu cu diacritice. Asta înseamnă ca îmi compun toate posturile în word, că pierd din prospețimea momentului, și că în loc sa scriu in cinci minute, scriu in șase. Asta până o să mă obișnuiesc din nou. Dar mi se pare un elogiu adus limbii noastre, fără de care ce am mai fi oare?
În condițiile în care deja primesc mail-uri, mesaje, scrisori pline cu „lol” și alte aberații messenger-iste, prescurtări, înlocuiri ale lui „c” cu mai cosmopolitul „k” si alte mutilări inutile și gratuite, pline cu utilizări anapoda ale pluralelor sau ale regulilor gramaticale, stau și mă gândesc cu groază ce limbă vor mai vorbi urmașii noștri.
Și apropos, pentru cei care vor ridica din sprânceană când vor citi textul „noștri” nu se scrie cu doi de „i”.
Și pentru inteligenții care scriu cu „sh” si „tz”, de ce nu încercați să gasiți o combinație buclucașă și pentru „ă” sau „â” dacă sunteți așa „deshteptzi”? Pardon „deștepți”
joi, 19 februarie 2009
Yuppyyyyy!!!!!
Ia cititi aicea:
„Vodafone este incantat sa fie sponsorul oficial al concertului sustinut de Madonna in Romania, ca parte a turneului mondial cu cel mai mare succes in momentul de fata. Cu acest nou eveniment, continuam seria concertelor Vodafone Best Music. Toti clientii Vodafone Romania pot achizitiona bilete la concert, inainte de punerea in vanzare pentru publicul larg, de pe site-ul www.myticket.ro, intre 23 februarie si 2 martie 2009”, a spus Liliana Solomon, Chief Executive Officer Vodafone Romania.
Toti clientii Vodafone Romania pot achizitiona online pana la 4 bilete, prin simpla trimitere a unui SMS, cu tarif normal, la numarul 4545. Clientul va primi un cod unic ce va fi folosit, impreuna cu numarul de telefon mobil, pentru inregistrarea pe site-ul www.myticket.ro, in pagina dedicata concertului Madonna. Incepand cu 3 martie 2009, biletele vor fi disponibile publicului larg, online si prin magazinele Diverta. Din dorinta de a face concertul accesibil unui numar cat mai mare de spectatori, vor exista mai multe categorii de preturi: 120 RON, 160 RON, 600 RON si bilete VIP, la 800 RON."
marți, 17 februarie 2009
Cultura organizațională și norocul
În vest, de Anul Nou toată lumea își stabilește așa numitele „New Year’s Resolutions”. Ce-o fi și asta? Este o listă, prin care oamenii își stabilesc prioritățile, mai exact ce vor să schimbe, să facă, să înceapă, să finalizeze in anul ce vine. Și sună cam așa: „O sa...”, „Mă apuc de...” si tot felul de verbe care arată nu numai intenția fermă de a face, ci exprima într-un mod fără echivoc, „devotamentul” față de cauza respectivă.
La noi, situația stă în felul următor: noi ne dorim. De Anul Nou, noi ne punem dorințe. Pentru noi și pentru cei din jur... Că doar nu ne costă nimic...
Ne dorim să avem o casă mai frumoasă, ne dorim să nu luăm o mașină... Ne dorim, sperăm , ne rugăm sa avem noroc, să câștigăm la loto, să ne pice pară mălăiață in gura lui nătăfleață. Pentru că noi suntem români. Pentru că noi nu știm să mergem și să ne atingem țelul, noi stăm și așteptăm. Așteptăm vremuri mai bune, așteptam sa vină și pe la noi norocul, ca doar nu ne-o ocoli o veșnicie. O ieși cândva și pe strada noastră soarele. Noi nu știm să luptăm, noi știm să ne apărăm. Noi nu știm să acționăm, noi știm doar să REacționăm. Ca dintotdeauna, noi ne plecăm capul in fața destinului implacabil. Și ca o paranteza, cu asta suntem indoctrinați de mici, de pe bancile școlii, că doar literatura noastră numai despre asta vorbește. De la Miorița incoace, noi stăm cu capul plecat, așteptându-ne cu smerenie moartea si acceptându-ne destinul. Destinul implacabil.
Și ne doare rău de tot, cand vedem că vecinul a reușit. De unde mama lui a avut atâta noroc? Pentru ca iar, norocul joaca cel mai important rol în viața românului. Nu altceva.
Iar asta se vede in cultura organizațională de tip românesc. Niciodata nu suntem noi de vină, niciodata nu suntem in stare să ne asumăm deciziile pe care le luăm, tot timpul suntem afectați de aceasta implacabiltate a lucrurilor. Ne săpăm constant colegii, șefii, subalternii, ne dorim mereu mai mult, nu suntem mulțumiți cu ce avem dar nici nu facem absolut nimic, pentru că incă nu ne-a venit norocul.
Hai ca speranța moare ultima!
La noi, situația stă în felul următor: noi ne dorim. De Anul Nou, noi ne punem dorințe. Pentru noi și pentru cei din jur... Că doar nu ne costă nimic...
Ne dorim să avem o casă mai frumoasă, ne dorim să nu luăm o mașină... Ne dorim, sperăm , ne rugăm sa avem noroc, să câștigăm la loto, să ne pice pară mălăiață in gura lui nătăfleață. Pentru că noi suntem români. Pentru că noi nu știm să mergem și să ne atingem țelul, noi stăm și așteptăm. Așteptăm vremuri mai bune, așteptam sa vină și pe la noi norocul, ca doar nu ne-o ocoli o veșnicie. O ieși cândva și pe strada noastră soarele. Noi nu știm să luptăm, noi știm să ne apărăm. Noi nu știm să acționăm, noi știm doar să REacționăm. Ca dintotdeauna, noi ne plecăm capul in fața destinului implacabil. Și ca o paranteza, cu asta suntem indoctrinați de mici, de pe bancile școlii, că doar literatura noastră numai despre asta vorbește. De la Miorița incoace, noi stăm cu capul plecat, așteptându-ne cu smerenie moartea si acceptându-ne destinul. Destinul implacabil.
Și ne doare rău de tot, cand vedem că vecinul a reușit. De unde mama lui a avut atâta noroc? Pentru ca iar, norocul joaca cel mai important rol în viața românului. Nu altceva.
Iar asta se vede in cultura organizațională de tip românesc. Niciodata nu suntem noi de vină, niciodata nu suntem in stare să ne asumăm deciziile pe care le luăm, tot timpul suntem afectați de aceasta implacabiltate a lucrurilor. Ne săpăm constant colegii, șefii, subalternii, ne dorim mereu mai mult, nu suntem mulțumiți cu ce avem dar nici nu facem absolut nimic, pentru că incă nu ne-a venit norocul.
Hai ca speranța moare ultima!
miercuri, 11 februarie 2009
Dusmanii libertatii
Nu Maria a fost cea care mi-a inspirat acest articol, cum s-ar crede, ci insusi marele om, Horia Roman Patapievici, dar mai ales un articol al dansului, care infiereaza dreptul la aer curat al celor care nu fumeaza. Mai mult, noi cei care suntem de acord cu delimitarea zonelor de fumat, suntem transformati in „dusmani ai libertatii”. Un articol, pe care vreau sa il cred doar o intunecare temporara a unei minti stralucite, si nicidecum rodul unui indelungat proces de introspectie.
Prin ce greseste si esueaza in mod lamentabil in tirada sa? Prin faptul ca face o confuzie majora intre limitare si prohibitie. Si inca o data, ia in brate o cauza cat mai pierduta si o transforma intr-o lupta surda din care nu are cum sa iasa castigator.
Atata timp cat este dovedita clinic, stiintific etc, nocivitatea acestui obicei, nu numai pentru fumatorii activi cat mai ales pentru cei pasivi, nu inteleg de ce tocmai noi nefumatorii suntem pusi la zid ca ii criminalizam pe fumatori. Cu alte cuvinte, domnii care fumeaza sunt niste biete victime ale rautatii noastre.
Prohibitia, intr-adevar a facut rau si a facut un rau imens. Dar ceea ce se intampla acum nu este prohibitie. Este pur si simplu delimitarea prin lege a zonelor unde se poate fuma si unde nu. Scopul nostru al tuturor fiintelor umane este de a respira un aer curat, fara riscul de a ne imbolnavi. De ce ne refuzati, domnule Patapievici, acest drept? De ce ii considerati pe fumatori victime cand de fapt cei care nu fumeaza sunt discriminati pentru ca vor nu vor trebuie sa inhaleze un aer nociv.
O sa spuneti, da, dar e o lume libera si daca intr-un loc se fumeaza, nu te obliga nimeni sa intri acolo. Da, dar in momentul ala eu sunt discriminata. Mi se refuza in mod tacit accesul intr-un loc. Sunt pusa in fata unei alegeri: intri si respiri noxe, sau pleci. Ei bine, aerul in locurile publice este al nostru al tuturor. Si legea nu face altceva decat sa va spuna: nu mai stricati aerul! La fel cum legea spune: nu murdariti pe jos!
Si, domnule Patapievici, nu va interzice nimeni sa fumati in intimitatea propriei case. Faceti ce vreti acolo. Nimeni nu va pune la indoiala dreptul de a fuma! Ceea ce este complet diferit de comparatiile facute: cea legata de prohibitie si cea legata de consumul de droguri. Legea nu va interzice sa le consumati (tigarile). Va spune doar unde sa o faceti.
„Cu interzicerea fumatului şi criminalizarea fumătorilor, progresiştii au mai obţinut o victorie împotriva normalităţii şi a bunului- simţ.”
Din ce e scris mai sus, nu pot sa trag decat o singura concluzie: e trist unde ati ajuns domnule Patapievici.
Pentru cine vrea sa citeasca aceasta rusine de articol: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/838567/SENATUL-EVZ-Dusmanii-libertatii/
Prin ce greseste si esueaza in mod lamentabil in tirada sa? Prin faptul ca face o confuzie majora intre limitare si prohibitie. Si inca o data, ia in brate o cauza cat mai pierduta si o transforma intr-o lupta surda din care nu are cum sa iasa castigator.
Atata timp cat este dovedita clinic, stiintific etc, nocivitatea acestui obicei, nu numai pentru fumatorii activi cat mai ales pentru cei pasivi, nu inteleg de ce tocmai noi nefumatorii suntem pusi la zid ca ii criminalizam pe fumatori. Cu alte cuvinte, domnii care fumeaza sunt niste biete victime ale rautatii noastre.
Prohibitia, intr-adevar a facut rau si a facut un rau imens. Dar ceea ce se intampla acum nu este prohibitie. Este pur si simplu delimitarea prin lege a zonelor unde se poate fuma si unde nu. Scopul nostru al tuturor fiintelor umane este de a respira un aer curat, fara riscul de a ne imbolnavi. De ce ne refuzati, domnule Patapievici, acest drept? De ce ii considerati pe fumatori victime cand de fapt cei care nu fumeaza sunt discriminati pentru ca vor nu vor trebuie sa inhaleze un aer nociv.
O sa spuneti, da, dar e o lume libera si daca intr-un loc se fumeaza, nu te obliga nimeni sa intri acolo. Da, dar in momentul ala eu sunt discriminata. Mi se refuza in mod tacit accesul intr-un loc. Sunt pusa in fata unei alegeri: intri si respiri noxe, sau pleci. Ei bine, aerul in locurile publice este al nostru al tuturor. Si legea nu face altceva decat sa va spuna: nu mai stricati aerul! La fel cum legea spune: nu murdariti pe jos!
Si, domnule Patapievici, nu va interzice nimeni sa fumati in intimitatea propriei case. Faceti ce vreti acolo. Nimeni nu va pune la indoiala dreptul de a fuma! Ceea ce este complet diferit de comparatiile facute: cea legata de prohibitie si cea legata de consumul de droguri. Legea nu va interzice sa le consumati (tigarile). Va spune doar unde sa o faceti.
„Cu interzicerea fumatului şi criminalizarea fumătorilor, progresiştii au mai obţinut o victorie împotriva normalităţii şi a bunului- simţ.”
Din ce e scris mai sus, nu pot sa trag decat o singura concluzie: e trist unde ati ajuns domnule Patapievici.
Pentru cine vrea sa citeasca aceasta rusine de articol: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/838567/SENATUL-EVZ-Dusmanii-libertatii/
marți, 10 februarie 2009
Sa fim patrioti!
Mergeti si voi aici: http://www.saatchi-gallery.co.uk/artvote/ si votati-l pe omul nostru, Brancusi. Eu zic ca merita !
luni, 9 februarie 2009
Enel loveste din nou
La nici 12 ore de la postul despre Enel, am ramas din nou fara lumina.
E 12 noaptea aproape, stam deja in bezna de aproape o ora, am dat telefoane peste telefoane si nu ne-a raspuns nimeni timp de 20 de minute. Am aflat intr-un tarziu ca e afectat tot cartierul de la Academie pana la Eroilor, ca e "de amploare" si ca se mobilizeaza. Cine, de ce, cum si cand nu se stie. Important e ca se mobilizeaza.
Noua ne ramane sa speram ca nu mai e un cablu de vina ca ultimele doua dati, ca nu se fac iar svaiter trotuarele proaspat asfaltate de Vanghelie in primavara electorala de anul trecut si ca poate poate cu putin noroc, nu dureaza decat vreo 2 ore "avaria".
E 12 noaptea aproape, stam deja in bezna de aproape o ora, am dat telefoane peste telefoane si nu ne-a raspuns nimeni timp de 20 de minute. Am aflat intr-un tarziu ca e afectat tot cartierul de la Academie pana la Eroilor, ca e "de amploare" si ca se mobilizeaza. Cine, de ce, cum si cand nu se stie. Important e ca se mobilizeaza.
Noua ne ramane sa speram ca nu mai e un cablu de vina ca ultimele doua dati, ca nu se fac iar svaiter trotuarele proaspat asfaltate de Vanghelie in primavara electorala de anul trecut si ca poate poate cu putin noroc, nu dureaza decat vreo 2 ore "avaria".
Energia in pas de melc
Povesteam luna trecuta aici cum ziua lui Chitzi s-a transformat intr-o mutare de colo-colo datorita celor de la Enel, care au binevoit sa ne tina in bezna, fara caldura, lumina si apa calda, timp de 14 ore.
Momentul respectiv s-a terminat dupa ce in fata casei de langa noi s-a cascat un hau imens, si s-a inlocuit un cablu, asta intamplandu-se la fix 14 ore de cand s-a facut prima sesizare si la fix o jumatate de ora dupa ce am amenintat cu scandal in presa si cu concedieri vreo cativa angajati. Pentru inlocuirea cablului erau aproximativ opt oameni, asta ca sa facem o paralela cu reclama intrata deja in folclorul autohton.
Situatia s-a repetat sambata dimineata, cand victima de data asta a fost o alta casa, cea a alor mei, la o strada distanta de casa mea. Bineinteles ca si eu am stat iar fara lumina, de data asta "doar" trei ore. Experimentatii angajati de la Enel au venit, au verificat empiric si au tras concluzia: aici sapam. Si s-au apucat de sapat. Si dupa ce au sapat ei pana au facut un mare hau (cred ca ar mai fi sapat, daca nu era gardul si o masina pe care nu o puteau muta de acolo), timp de vreo doua ore, si-au dat seama ca... au sapat degeaba acolo, ca nu era problema acolo... Ghinion, am putea spune, inclusiv pentru puiul de platan, pe care tatal meu il plantase acolo, ca un ecologist ce este, pui care a cazut victima nesimtirii si incompetentei, pana sa ne trezim ce se intampla...
Drept urmare, oamenii s-au apucat cu mult spor sa sape pe latura cealalta a casei, casa fiind pe un colt la intersectia a doua strazi. A aparut si al doilea hau, fara victime colaterale de data asta (nu pentru ca ar fi avut mai multa grija, ci pur si simplu nu a mai fost vreun platan in calea lor). De data asta se pare ca ar fi fost inspirati, ca au gasit si miezul problemei, au inlocuit cablul si au incheiat cu succes in jurul orei 17:00, „incidentul cu avarie”, dupa cum mi l-a descris la 8 dimineata domnisoara foarte amabila de la Enel.
Bilant la finalul zilei: un platan doborat, doua gauri imense intr-un trotuar facut de tatal meu, pe cheltuiala lui, nu a primariei, cateva strazi care au stat cu orele fara lumina si caldura si multi nervi. Motivul: echipamente si cabluri care nu au fost schimbate de pe vremea lui Gh. Gheorghiu Dej si o echipa de teren incompetenta si incomplet dotata.
Totul intr-o companie care are urmatoarea „misiune”, asa cum ei o declara pe site-ul propriu
„La Enel, avem misiunea de a crea şi distribui valoare pe piaţa internaţională de energie, deservind nevoile clienţilor noştri, investiţiile acţionarilor noştri, competitivitatea ţărilor în care suntem prezenţi şi aşteptările tuturor celor care lucrează cu noi.
Enel acţionează în sprijinul comunităţii, respectând mediul înconjurător şi siguranţa persoanelor, cu angajamentul de a oferi generaţiilor următoare un viitor mai bun.”
„Multumim” din inima, Enel!
Momentul respectiv s-a terminat dupa ce in fata casei de langa noi s-a cascat un hau imens, si s-a inlocuit un cablu, asta intamplandu-se la fix 14 ore de cand s-a facut prima sesizare si la fix o jumatate de ora dupa ce am amenintat cu scandal in presa si cu concedieri vreo cativa angajati. Pentru inlocuirea cablului erau aproximativ opt oameni, asta ca sa facem o paralela cu reclama intrata deja in folclorul autohton.
Situatia s-a repetat sambata dimineata, cand victima de data asta a fost o alta casa, cea a alor mei, la o strada distanta de casa mea. Bineinteles ca si eu am stat iar fara lumina, de data asta "doar" trei ore. Experimentatii angajati de la Enel au venit, au verificat empiric si au tras concluzia: aici sapam. Si s-au apucat de sapat. Si dupa ce au sapat ei pana au facut un mare hau (cred ca ar mai fi sapat, daca nu era gardul si o masina pe care nu o puteau muta de acolo), timp de vreo doua ore, si-au dat seama ca... au sapat degeaba acolo, ca nu era problema acolo... Ghinion, am putea spune, inclusiv pentru puiul de platan, pe care tatal meu il plantase acolo, ca un ecologist ce este, pui care a cazut victima nesimtirii si incompetentei, pana sa ne trezim ce se intampla...
Drept urmare, oamenii s-au apucat cu mult spor sa sape pe latura cealalta a casei, casa fiind pe un colt la intersectia a doua strazi. A aparut si al doilea hau, fara victime colaterale de data asta (nu pentru ca ar fi avut mai multa grija, ci pur si simplu nu a mai fost vreun platan in calea lor). De data asta se pare ca ar fi fost inspirati, ca au gasit si miezul problemei, au inlocuit cablul si au incheiat cu succes in jurul orei 17:00, „incidentul cu avarie”, dupa cum mi l-a descris la 8 dimineata domnisoara foarte amabila de la Enel.
Bilant la finalul zilei: un platan doborat, doua gauri imense intr-un trotuar facut de tatal meu, pe cheltuiala lui, nu a primariei, cateva strazi care au stat cu orele fara lumina si caldura si multi nervi. Motivul: echipamente si cabluri care nu au fost schimbate de pe vremea lui Gh. Gheorghiu Dej si o echipa de teren incompetenta si incomplet dotata.
Totul intr-o companie care are urmatoarea „misiune”, asa cum ei o declara pe site-ul propriu
„La Enel, avem misiunea de a crea şi distribui valoare pe piaţa internaţională de energie, deservind nevoile clienţilor noştri, investiţiile acţionarilor noştri, competitivitatea ţărilor în care suntem prezenţi şi aşteptările tuturor celor care lucrează cu noi.
Enel acţionează în sprijinul comunităţii, respectând mediul înconjurător şi siguranţa persoanelor, cu angajamentul de a oferi generaţiilor următoare un viitor mai bun.”
„Multumim” din inima, Enel!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)